Spune-mi cine te plăteşte ca să îţi spun ce scrii…


Ultimul scandal natzional e dat de arogarea meritelor pentru o chestie legată de efortul comun al câtorva europarlamentari pentru un proiect local. 3,5 milioane de euro compensaţii nu e o sumă mică.

Problema a plecat de la diferenţa dintre titlu şi conţinut. Conţinutul e foarte corect şi coerent. Titlul depăşeşte cu mult limita de decenţă şi suferă clar de lipsă de documentare. Într-o ţară civilizată urmarea ar fi fost simplă: toată lumea afectată ar fi vărsat oala cu lături în capul nefericitului care a elaborat titlul (adesea ALTUL decât autorul articolului!) şi…gata.

Dar luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă… Ne facem datoria de jurnalişti şi îl înfierăm, cam ca la procesele din anii 50, pe nenorocitul actoraş care a îndrăznit să întineze măreţele idealuri ale bruxelismului… Deşi el nu a spus absolut nimic din care să îşi asume meritul, în afara a ceea ce a făcut… Ba îl mai stârnim şi pe iniţiatorul măsurii să sară la jugulară… Azi e prima zi. Vor urma replicile. Prima, chiar a celui înfierat, răspunde cu bun simţ şi fără să agraveze (mai puţin o săgeată pentru unii jurnalişti acreditaţi la Bruxelles dar …fără nominalizare. Doar pentru cunoscători).

Îmi pare rău, e absolut insuficientă şi ineficientă. Ba chiar, culmea păcatului, anostă!!

Va urma valul doi de replici. În care susţinătorii pe faţă şi din umbră, de fapt oponenţii primilor ofuscaţi, vor răspunde cu duritate, vervă, răutate şi agresivitate. După care duelurile vor continua, stârnite şi de postacii abonaţi la înjurătorii de profesie… Până la apariţia unui alt subiect la fel de … înjurabil.

Aşa, şi? Nu ăsta e rolul presei? Nu. Nu e acesta. Rolul presei e de informare. Din păcate presa de informare îşi dă duhul, cam cum şi-au dat duhul vestitorii din piaţa publică odată cu apariţia tiparului. E atât de uşor să publici ceva în spaţiul virtual încât presa cu acte în regulă…e pe cale de dispariţie.

De ce? Pentru că oamenii nu vor, de fapt, să fie informaţi. E greu să gândeşti cu capul tău, e greu să tragi concluzii…Majoritatea oamenilor (ok, în special bărbaţii!) nu îşi doresc ceva care să le contrazică părerile. De pe vremea când culmea politicii era să duci trena cimpanzeului şef (ca să fii în postura boxerului: întotdeauna e mai bine să dai decât să primeşti…). Dacă eu consider că partidul X e de tot rahatul (lokum, la ce vă gândeaţi?) atunci nici un ziarist din lume nu mă va convinge de contrariu. Chiar dacă acel partid adoptă zvastica şi vorbeşte de lagăre de concentrare. Aşa le trebuie, rar ai dreacului ei de răi, să-i strânge pe stadioane şi să îi împuşte! Dacă partidul Y e soluţia favorită atunci să te ferească cineva de trăsnetele micului Zeus de Potârlagele! Ce dacă respectivul partid vorbeşte de confiscări masive şi de muncă la canal pentru indezirabili… Aşa le trebuie, rar ai dreacului ei de răi, să îi pună la muncă pentru noi! 

Asta face comunismul din noi. Ne obişnuieşte cu polarizarea simplă: noi şi ei. Noi, cei buni. Ei, cei răi. În lumea celor care văd alb negru Macovei e un înger sau un demon. În lumea celor care nu cuvântă ci înjură, Năstase e un deţinut de drept comun sau un martir pentru cauză. În lumea celor care nu ştiu că există culoare, Dumnezeu a creat lumea şi apoi şi-a luat micul şi berea şi s-a uitat cum se încaieră proştii…

În lumea reală există culori. Care e culoarea opusă movului? Nu întâmplător albul şi negrul nici nu există. Dar asta, ar însemna, pentru ziarişti, să contrazică principiul etern: eu te finanţez, eu îţi spun ce să scrii…

Iar ziariştii ştiu că e uşor să manipulezi opinia publică. Practic, opinia publică îi roagă în genunchi să fie manipulată. Şi atunci cum îţi dai seama, dacă eşti printre cei cu vedere cromatică, dacă un articol e manipulare sau adevăr?

Simplu. Te uiţi cine semnează. E foarte eficient. Pentru un ziarist, ca şi pentru o damele lui Balzac, reputaţia profesională e importantă. Atunci când un personaj scrie că o găină a născut pui vii şi nimeni altcineva nu confirmă…Dacă un prieten v-ar fi spus asta ce aţi fi crezut? Că e o farsă, că îşi bate joc, că a înnebunit. Varianta că povestea ar fi adevărată nici nu vă trece prin minte e absurdă. Totuşi ziarul cu pricina s-a vândut. Iar personajul a ajuns consilier prezidenţial, plătit din banii noştri, la Cotroceni.

Nu întâmplător. Cea mai simplă metodă de a cuceri puterea e să împarţi lumea în 2 categorii şi să te aliezi cu cea mai puternică. Slabi şi graşi, comunişti şi anticomunişti, reformişti şi antireformişti, corupţi şi luptători anti-corupţie…aţi remarcat modalitatea simplă şi banală?

La fel s-a dat tema clară şi în presă. Alb şi negru. Ai noştri sunt cei mai buni. Ai voştri sunt cei mai răi. Nu e nici măcar o noutate. Câtă vreme aliaţii se luptau cu nemţii, ruşii erau cei buni. Imediat după război, toată propaganda cu nemţii cei răi s-a transformat în sovieticii cei răi. Democraţiile ştiu la fel de bine să capitalizeze acest lucru. Însă măcar o fac cu un inamic extern. La noi s-a transformat într-o luptă absolut inutilă. Ne sfâşiem reciproc pentru simplul principiu – ba pe-a mătii..

În consecinţă orice informaţie e interpretată, mestecată şi digerată exclusiv din perspectivă bipartinică. Şi, ca atare, măsuri independente, frumos colorate, pică din cauza discromatopsiei generale.

Data viitoare când primiţi o informaţie, uitaţi-va la cine plăteşte ziaristul. Apoi gândiţi-va la curcubeu. Şi la faptul că doar naziştii şi comuniştii vedeau lumea doar în alb şi negru….

Anunțuri

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s