Uitam, pentru ca suntem oameni…


Unul din cele mai interesante reproşuri făcute aristocraţilor francezi, atunci când au revenit în căruţele aliaţilor învingători în 1815 a fost exprimat în câteva cuvinte: Nu au uitat nimic, nu au învăţat nimic.

Reproşul le era adresat unor oameni care au fugit din Franţa începând cu 1790. Au trăit un sfert de secol în ţări străine, cu stipendii minimale, umiliţi şi cel mai adesea ignoraţi de guvernele străine. Oameni care au conspirat fără nici un fel de şanse, oameni care au văzut cum lumea lor prăbuşită în 1789 se extinde în toată Europa.

Reproşul le era adresat de oameni care au trăit pe viu miracolul francez. Pe lângă reevaluarea unei societăţi întregi, au răsturnat ultimul secol (în care Franţa a pierdut mai tot timpul) şi începând cu Valmy, trecând pe la Marengo şi Austerlitz, cu epitaful de la Waterloo au arătat că e nevoie de un continent întreg pentru a ţine piept furiei francese…

Cel mai important fapt e că în aceşti 25 de ani s-a schimbat profund structura socială a Europei. Semnele erau deja în Marea Britanie, au fost arătate în Revoluţia Americană şi impuse cu baionetele lui Napoleon în toată Europa. Nici o ţară europeană nu a scăpat de efectul teribil de nivelator şi egalitarist al revoluţiei franceze şi al codului napoleonian. Chiar dacă au respins oficial. Lupta se ducea în sens invers: nu codul era cel care trebuia să învingă ci l”ancien regime  era cel care trebuia să lupte pentru supravieţuire.

Iar emigranţii din căruţe nu au realizat imensa discrepanţă dintre ceea ce visau şi realitate. Desigur, nu în integralitatea lor. O parte au fost mulţumiţi că au primit mijloace de trai. O altă parte au devenit mai catolici decât papa, mai regalişti decât regele. Şi au încercat cu orice preţ să domine viaţa politică şi să aducă în secolul XIX absolutismul secolului XVIII. Din perspectiva istoriei misiunea lor era sortită eşecului, evoluţia nu permite întoarcerea în trecut.

Teroarea albă a durat 15 ani. Atât a fost suficient pentru ca revoluţia din iulie să măture încă odată rămăşiţele feudalismului de tip imperial. Dar aceşti 15 ani au văzut crime oribile (să recunoaştem, la fel de oribile ca şi excesele terorii revoluţionare) şi au împiedicat Franţa să culeagă roadele economice ale revoluţiei – schimbarea de la un sistem închis la un sistem deschis tuturor, bazat pe meritocraţie, centralizarea aparatului de stat şi accesul la educaţie.

Dacă emigranţii ar fi uitat, aşa cum e uman, ar fi putut conlucra cu noua Franţa şi ar fi putut merge la braţ. Din punctul ei de vedere, Franţa uitase. Dar i s-a adus aminte ce era înainte de 1789.

Uitarea e o buna sursă de împacare. Cu o singură excepţie: atunci când uiţi de unde ai plecat. Pentru emigranţi punctul de plecare nu era castelul familiei din 1789 ci căruţa armatelor aliate din 1815…

Anunțuri

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s