Orizont de așteptare și capcana succesului propriu…


Sunt două noțiuni strict legate între ele…

Orizontul de așteptare e acea sumă de lucruri pe care cei conduși așteaptă să fie făcute de lideri. Suma e mare atunci când  liderii sunt eficienți și e ridicol de mică la un leadership prost (de aici paradoxul exprimat de zicala – De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Liderii percepuți ca limitați și reduși dezamăgesc mai puțin decât cei cotați excepțional… ).

Problema apare atunci când liderul dă impresia unui lider excepțional… și nu confirmă. Liderul respectiv se confruntă cu o dezamăgire disproporționat de mare. Pentru că a fost cotat ca superlider și, cu toate că ar fi un lider obișnuit bunicel, orizontul de așteptare e muuult mai mare decât poate duce. Și dezamăgește, și nu înțelege de ce… Pentru că el chiar se chinuie. Atâta poate. Atât doar că așteptările publicului sunt atât de mari încât orice ar face…nu le poate îndeplini nici măcar atât cât să arate că face ceva… Și discrepanța dintre realitate și puterile sale crește….

Contează mai puțin a cui e vina supraevaluării… Uneori liderul slab chiar a fost onest și nu și-a asumat mult… Dar.. atunci intervine a doua noțiune: prea mult succes.. Unii lideri au noroc, conjuncturi favorabile sau echipe care compensează. Și succesul vine, uneori în condiții dificile… Ceea ce conferă o aură de supraevaluare… Victima propriului succes. Pentru că orice jucător de poker știe că orice serie norocoasă are și un sfârșit.

Văzută din partea celor conduși prima noțiune se poate asemăna cu un program de guvernare sui-generis. Liderul e atât de performant încât va darâma munții, va construi viaducte și va alunga criza. Apoi constată că munții sunt tot acolo, viaductele nu (poate o punte suspendată, de aia ca în filme, căreia îi pică scândurile când trece Indiana Jones) iar criza crizuiește cu zor și spor… Păi cum să nu fii dezamăgit. Chiar dacă liderul nu a promis decât viaducte….

Iar capcana propriului succes a simțit-o Hannibal… După marea victorie de la Cannae, romanii au refuzat o lungă perioadă să mai lupte. Atunci Hannibal a cerut Cartaginei sprijin (realmente avea nevoie de trupe – pentru garnizoane și armate secundare de manevră, de bani – nu prea mai avea ce jefui în afara Romei, de trupe și bani – dacă vroia să asedieze Roma). Cartagina a răspuns: dacă Hannibal are atât de mult succes cum se lăuda, atunci nu are nevoie de ajutor. Iar dacă nu are succes atunci mai bine ar pleca din Italia și ar recuceri Spania, pentru că întăririle și banii nu i-ar folosi în Italia.

Ambele noțiuni fac parte din ceva ce se cheamă creștere nesustenabilă: expansiune prea mare, prea rapida…

Dar.. e nevoie de lideri buni să ințeleagă un asemenea impas.

Anunțuri

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s