O poveste fără de sfârșit…


Atunci când eram mic am citit o poveste chinezească pe care nu am priceput-o… Era vorba de o mamă disperată, al cărei copil se stingea bolnav. Impresionată de suferința mamei și de implorările ei, obosită să tot audă blestemele oamenilor, Moartea consimte să cruțe viața copilului cu o singură condiție: ca mama să îi aducă o lumânare aprinsă dintr-o familie în care nu a murit nimeni niciodată. Și mama a pornit într-o lungă călătorie întrebând din poartă în poartă dacă există o familie în care nu a murit nimeni… Cu răbdarea chinezească sunt descrise nenumăratele discuții și, inevitabil, cineva își aducea aminte că un bunic, o mătușă, un străbunic….

Și în aceeași perioadă am văzut fotografie clasică. Expusă la o maică. Maică adevărată, de mănăstire. O tanti (frumușică) îmbrăcată în ceea ce naivitatea picturilor cu temă religioasă consideră că e costumația secolului I, cu un craniu alături, citește într-o peșteră. Dar ceea ce scria pe carte era interesant: Deșertăciunea deșertăciunilor…. 

Eram în ambele cazuri prea mic ca să pot pricepe. Apoi.. am înțeles. Am aflat că există un Ecleziast. Că viața are o limită. Că nimeni nu e scutit de moarte (cu excepția unei meduze ce poate deveni nemuritoare). Că ne naștem ca să trăim. Și că trebuie să acceptăm că într-o zi vom muri. Ei bine, cu toate astea te poți împăca. Poți trăi foarte bine și muri foarte ușor și împăcat. Atât doar că ne doare foarte tare când îi lăsăm pe alții să plângă după noi. Și plângemla rândul nostru când cei dragi ne părăsesc…

Multe religii oferă consolare pentru cei rămași și pentru cei ce trebuie să…plece. E în firea umană să încerce să ușureze viața. Și e un bun prilej de a fi ipocrit cu acte în regulă (am văzut suficiente scene de durere mimată… doar pentru că așa..trebuie). Și am văzut și că suferința adevărată e modestă, e … în tine. Ba, mai mult, multe religii îți asigură liniștea veșnică prin trocul că printr-un anumit tip de comportament în viață te duci într-un loc mai bun după (sau mai rău dacă ești …altfel).

Dar nici o religie nu umple golul lăsat de plecarea cuiva. Pentru că suntem unici. Nu a mai fost nici un om ca noi și nici nu va mai fi. Așa că atunci când pleacă cineva, pleacă definitiv. Și ne doare. Și trebuie să ne doară. Trebuie să simțim că pierdem de fiecare dată ceva unic. Și nu, nu există nimic care să ușureze durerea. Pentru că durerea trebuie trăită. Face parte din ceea ce trebuie să trăim.

Trăim și murim. Noi. Dar ceea ce facem noi, ceea ce ne face să fim noi trăiește mult după ceea ce noi am murit. Avem copii și rude. Genele noastre trăiesc mai departe prin ei. Așa cum noi suntem ultima verigă a unui lanț început acum citeva miliarde de ani, la fel copii noștri vor duce mai departe moștenirea asta. Și vor fi un pic mai buni ca noi. Iar ceea ce am gândit, am făcut sau am ajutat să se facă va rămâne după noi… Pentru că pentru asta trăim. Și cea mai bună dovadă că suntem nemuritori e ceea ce rămâne după noi!

Anunțuri

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s