Time to let go….


Atunci când am citit Shogun am fost în mod deosebit impresionat de o scenă. Aceea în care Toranaga are la îndemână doi şoimi. Pe unul îl lasă liber, pe celălalt îl păstrează. Pe cel pe care îl lasă liber, îl lasă pentru că specia respectivă de şoim oricum ajunge la un moment dat să îşi părăsească stăpânul, indiferent cât de bine e dresat. Şi o face în memoria lui Mariko, care i-a adus eliberarea ostaticilor şi posibilitatea de a lupta la Sekigahara şi de a deveni shogun. Dar bucuria de a face un gest simbolic e umbrită de remarca slujitorului care încearcaă să îl laude, spunându-i că e un mare dresor de şoimi şi că .. ştia că trebuie să elibereze şoimul. Deşi Toranaga nu fusese conştient de faptul că şoimul ar fi … zburat oricum 🙂 .

E un moment în care trebuie să laşi trecutul în urmă. E un timp în care trebuie să renunţi să te mai zbaţi să salvezi fortăreţe uitate în inima duşmanului. E un timp în care trebuie să încetezi lupte inutile. E un timp în care costul de a apăra ceva devine atât de mare încât e mai … ieftin să renunţi.

Metafora din Shogun e superbă pentru că e o întâlnire între dorinţa lui Mariko de a termina o viaţă în care nu putea, indiferent de ce ar fi făcut, să rămână cu dragostea ei şi respectul absolut faţă de datoria ei ca samurai. A ales să o facă în cel mai pur stil japonez, prin sacrificiul de sine. Un mod horror pentru europeanul creştin, învăţat să preţuiască viaţa.

E superbă pentru că şi Toranaga acceptă că sacrificarea unui supus atât de preţios îi va aduce avantaje pe termen mediu şi lung foarte mari dar… nu se împacă total cu ideea. E superbă pentru că îl eliberează pe Blackthorne şi îl lasă liber să trăiască. Şi cum Mariko e creştină, deşi e aproape o sinucidere (atât lupta cu samuraii net superiori cât şi sacrificiul prin statul lângă uşa care explodează sunt clar fără scăpare) e totuşi un sacrificiu de sine în favoarea altora…

Uneori ni se pare că preţul plătit pentru eliberare e prea mare. Şi că nu e o eliberare, că pierdem. Şi uităm că viaţa are modurile ei de a compensa (şi a REcompensa) pe cei ce fac lucruri bune. Că nu toate luptele trebuie duse pâna la capăt. Iar asta e valabil cel mai mult în relaţiile interumane…

În acele relaţii otrăvitoare, în care cei doi se ceartă atât de des, atât de rău, atât de dureros încât fiecare zi în plus e un calvar. Cel mai adesea ambii clamează că se sacrifică (de dragul cuiva…oricare ar fi acel cineva) şi aleg martirajul. Pentru că sunt ostatecii propriilor probleme, gânduri şi preconcepţii…

Time to let go… Sooner, the better… Şi mai ai o şansă să îţi regăseşti pacea şi echilibrul… Şi redai şi celuilalt libertatea!

 

Anunțuri

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s