Conştiinţa – necesitate sau blestem? (II)


Vorbeam în postarea precedentă de diferenţa dintre conştienţă şi conştiinţă. Mai adaug un amănunt. Conştiinţă fără conştienţă nu există. Dar, aşa cum spunea şi Ligia, conştiinţa e foarte pretenţioasă şi solicitantă. 

Şi are perfectă dreptate. Sistemul nervos uman consumă, în repaos, o cantitate de energie disproporţionată faţă de procentul pe care îl ocupă în organism. Dacă acea cantitate de energie ar fi investită în creşterea unor picioare mai lungi, colţi mai ascuţiţi sau poate aripi? Oare nu ar fi mai eficient? (excludem teza potrivit căreia fiinţele superspecializate dispar repede, fiind eliminate pentru ca nu se mai pot readapta. Teza e reală dar nu face obiectul discuţiei noastre).

Ei bine, se pare că nu. Toată munca selecţiei naturale pare să favorizeze apariţia conştienţei de sine. Pe măsură ce verificăm straturile de fosile constatăm că permanent se investeşte în creiere mai mari (iarăşi nu discutăm cazuri particulare – gen câtă conştiinţă poate avea un colibri – numărul de neuroni de care poate dispune e limitat de micimea sa – miniaturizarea naturală are limite fizice!). Dacă e să vorbim de păsări atunci sunt câteva (corvidele, papagalii, de exemplu) care au trăsături inteligente, ceva noţiuni de conştienţă de sine. Dar au o mare problemă – la fel ca delfinii – le lipseşte posibilitatea de a evolua. Saltul evolutiv de la picioare la aripi a fost foarte mare. Vor da înapoi aripile şi vor reapare membre anterioare prehensile? Într-o lume dominată deja de mamifere –  puţin probabil. Dar nu imposibil. Nu definitiv. (la urma urmei mamiferele au reinventat vederea colorată de doua ori).

Să restrângem totuşi aria la mamifere. Au avantajul diversităţii şi unităţii. Spuneam că delfinii pot fi foarte inteligenţi. Ei şi? Necesitatea de a se adapta la mediul acvatic i-a privat de membre şi de posibilitatea de a folosi unelte (măcar papagalii îşi pot folosi ciocul în conjuncţie cu picioarele 🙂 ). Poate sunt filozofi de renume dar, ca multe din ideile filozofice antice, sunt inutile (grecii considerau că doar fiinţele inferioare experimentează sau caută dovezi – pentru ei raţiunea era singura cale de a descoperi adevărul).

Şi totuşi care e avantajul conştienţei? Dacă mă tai într-o piatră e suficient reflexul de îmi retrage partea afectată, ca să nu mai am parte de alte leziuni suplimentare. Nu e nevoie să fiu conştient că am o mână care tocmai sângerează puternic. Nici jocul pradă – prădător nu justifică direct. La urma urmei, dacă sunt ghepard ce vânează, îmi este indiferent să fiu conştient că trebuie să alerg. De preferat ar fi să o fac automat, evitând prea multe sinapse, astfel încât să iau decizii optime. Idem şi pentru gazelă. Şi totuşi, nu.

Nici punerea mea în locul celuilalt nu justifică (există o demonstraţie teoretică a lui Penrose, folosind maşini Turing). Pentru că ar însemna să am în cap tot programul celuilalt. Şi viceversa. Deci o supraîncărcare neuronală. Ineficientă. Şi o concurenţă evolutivă inutilă.

Tot Penrose folosea criteriul de un graviton pentru a distinge dintre lumea posibilităţilor virtuale şi cea a realităţii. Cu alte cuvinte poţi păcăli Universul. Am mai scris de pisica lui Schrodinger. Nu stim dacă e moartă sau vie. Nu avem cum să ştim. Şi atunci creierul trebuie să lucreze cu 2 ipoteze contradictorii. Dacă deschid containerul ce fac? Aduc o lopată sau o strachină cu lapte? E prea costisitor să le aduc pe amândouă. Partea bună e că reţeaua neuronală multiplică aceste alegeri. Nu am numai două stări pe care trebuie să le calculez. Am mult mai multe. Gazela o poate lua în toate direcţiile. Atunci cînd toate superpoziţiile neuronilor mei ajung să mute o masă de materie de mărimea unui graviton calculul meu virtual neuronal devine real şi se materializează cu o decizie. Corectă sau nu.

Pare SF? Da. Pentru neurofiziologul obişnuit din leagăn cu broasca lui Galvani. Fizica cuantică are în schimb alte legi. Ea permite neuronilor să aibă mai multe scheme de reacţie suprapuse. Ca în cazul efectului tunel. Sau al evaporării găurilor negre. (oare o fi întâmplător faptul că retina poate reacţiona la un singur foton – clar, eveniment cuantic – dar mecanisme neuronale inhibă această reacţie lăsînd să aibă loc transmiterea evenimentului doar de la vreo 7 fotoni în sus?).

Evident, cu cât mai mulţi neuroni, cu atât mai multe combinaţii superpozabile posibile. Deci un avantaj decizional. De ce? Abia aici intervine bomba! Pentru că nu gândim algoritmic. Adică raţional.

Nu, să nu înţelegem greşit. Vorbim de gândire algoritmică. Adică aceea pe care o folosim ca să facem o împărţire. E ca şi cum ghepardul ar cugeta: dacă antilopa o ia la dreapta atunci frânez cu labele din dreapta şi virez. Dacă o ia la stânga mă ajut cu coada. Secvenţial, se analizează şi se decide. Dar, matematic vorbind, un algoritm nu poate verifica valoarea de adevăr (vezi teorema lui Godel, de exemplu). Ajunge la un rezultat, fără a şti că e bun.

Intermezzo: se dă un cimpanzeu, un maldăr de banane atârnat şi un grup de lăzi. Ca să ajungă la banane trebuie să pună Ossa peste Pelion….errr , lăzile una peste alta. Uşor pentru modul uman de a gândi, obişnuit cu asta. Dar lăzile nu există în mediul natural al cimpanzeului. Reacţia cimpanzeului: intră, se uită la banane şi sare să ajungă la ele. Evident nu reuşeşte. Mormăie furios. Se învârte pufnind cu ochii la ele. Apoi se uită prin sală. Vede lăzile. Se uită la banane. Iar la lăzi. Iar la banane. Şi brusc faţa i se luminează, ochii încep să scânteieze şi se duce cu multă siguranţă, ia lăzile, le pune una peste alta şi ajunge fericit la banane. Nu tu încercare şi eroare, nu tu aruncat cu lada dupa banane, nu tu fiţe şi mofturi. Am umanizat descrierea emoţiilor dar ele sunt suficient de bine studiate ca să nu fie probleme în traducere. Cu alte cuvinte cimpanzeul nu a verificat soluţia cu lăzile ci a ştiut că e bună.

Matematicienii şi fizicienii au un criteriu ciudat pentru teorii şi formule – trebuie să fie frumoase. Dacă îi întrebi le vine mai greu să explice (independent am descoperit şi eu acelaşi lucru în gimnaziu – eram la o olimpiadă şi, ca să rezolv o problemă, aveam nevoie să folosesc o teoremă despre care ştiam că trebuie să fie corectă deşi nu am studiat-o în clasă. Am demonstrat-o, adică am folosit o gândire algoritmică dar ştiam că e corectă. Asta mi-a luat o oră şi, implicit, nu am mai terminat. Azi nu imi pare rău dar atunci…). Ştiam că e corectă pentru că era … frumoasă. Mai târziu am avut aceeaşi senzaţie când a trebuit să caut o formulă pentru nişte franje de interferenţă. Am făcut inclusiv simularea pe calculator şi din nou senzaţia a avut dreptate, rezolvarea din manual era greşită iar franjele erau altfel. Şi era o formulă complexă. Dar nu aş putea defini exact ce şi cum. Poate e aşa cum spunea Michelangelo, că statuia există în piatră, el doar înlătură surplusul. Sau aşa cum muzicienii îşi scriu ditamai simfonia, ca o operă completă deşi e secvenţială.

Anunțuri

2 thoughts on “Conştiinţa – necesitate sau blestem? (II)

  1. Constiinta a ceea ce se intampla…poate ca este cel mai valoros lucru (lucru?) pe care-l poate avea un om. Abia peste multi ani as fi indreptatita a spune, daca voi crede asa , ,,cel mai valoros lucru pe care-l poate avea un om in viata lui „.

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s