In the shadows…


Sint doua feluri de umbre: cele in sub care nu creste nimic si cele ocrotitoare…

Primele sint tipice firilor dictatoriale, dominatoare. Personalitatea lor e atit de opresiva incit nu lasa pe absolut nimeni sa se dezvolte. Chiar si atunci cind sustin ca promoveaza si invata pe cineva. E ca in padurea de conifere. In jurul copacilor nu gasesti decit ace uscate si conuri … Atit. Trebuie ca un arbore sa dispara pentru ca in locul lasat gol sa intre in competitie micii puieti… Sa nu mai vorbim de alte plante, oricum nu au nici o sansa.

Acest gen de personalitate il avea Ludovic al XIV-lea. Avind permanent in fata Fronda – acea perioada in care marea nobilime a atacat pentru ultima data privilegiile regale (si in fata careia Mazarin a evoluat cu atita dibacie… cu o regenta oarecum decredibilizata si un rege minor… Poate nu foarte regal dar in mod cert eficient!) si modul in care Richelieu sau Mazarin au condus tara, in locul regelui, a preferat sa elimine orice alta veriga. Dar nu a crescut urmasi (bine, a avut si un pic de ghinion dinastic), nu a promovat ministri (Fouquet si Colbert – ambii au fost descoperiti si promovati de Mazarin… dar nu au lasat urmasi..) si nici nu si-a lasat maresalii sa invete sa conduca armate (le-a condus personal, atita vreme cit virsta i-a ingaduit apoi… a pierdut destule batalii). Sa ne intelegem Louis XIV nu a fost un rege prost. Dimpotriva, a fost un rege excelent. Doar ca nu si-a format o echipa ci a dorit doar executanti. Inevitabil, la moartea sa, nu au existat talente care sa preia guvernarea. Da, Franta a fost bogata, centrul Europei samd. Insa urmasii au confundat forma regalitatii lui Ludovic al XIV-lea cu fondul guvernarii. Astfel treptele pentru esafodul lui Ludovic al XVI-lea au fost construite de Ludovic al XIV-lea.

Intr-o mai mica masura si Napoleon a fost o asemenea personalitate. Intr-o mai mica masura pentru ca a inteles totusi sa se inconjoare de meritocratie. A promovat permanent talentele, indiferent de origine (el insusi obisnuia sa glumeasca: Ce revolutionar nu s-ar simti in siguranta cu Fouche, regicid, ministru al politiei si ce aristocrat nu s-ar simti in siguranta cu Talleyrand, mare nobil, ministru de externe?). Dar nu suporta sa fie contrazis (Talleyrand a simtit-o 🙂 ). Iar persoanele cu adevarat geniale, ca si el, au intrat instantaneu in con de umbra (exemplul cel mai bun e Davout – in afara de Desaix si Lannes cel mai bun maresal al lui Napoleon si practic singurul capabil sa concureze cu el in comanda independenta – la Austerlitz si-a adus corpul de armata in mars fortat 48 de ore si a tintuit cu 12 mii de oameni intreaga aripa stinga a aliatilor, de peste 26 de mii de oameni facind posibil faimoasa manevra de la Austerlitz iar cind Napoleon cistiga cu usurinta la Jena impotriva unei treimi din armata prusaca Davout ducea o batalie mult mai glorioasa cu 24 de mii de oameni impotriva a 60 de mii de prusaci la Auerstadt. Batalie pe care a cistigat-o! Lucru pe care Napoleon nu i l-a iertat niciodata, nemaioferindu-i posibilitatea de a mai avea comanda independenta pe cimpul de lupta).

Celalt tip de umbra e altfel. E ocrotitor, incurajator. E acel gen de umbra care protejeaza tinerii puieti, ii fereste de grindina devastatoare pentru un lastar dar lasa sa treaca soarele ca puietii sa creasca. E acel gen de lider care incurajeaza formarea de echipe, care cere formarea de lideri secundari si, mai ales, creeaza urmasi. Exemplul clasic e Caesar. Cunoscindu-si foarte bine propria valoare nu  a ezitat niciodata sa aiba locotenenti excelenti si sa ii trimita cu cea mai mare incredere sa fie independenti. Ca nu a fost ferit de tradari e altceva. Mina sa dreapta din Gallia, Labienus, a dezertat catre Pompei cu prima ocazie si a fost printre putinii care au executat fara mila toti soldatii cezarieni cazuti prizonieri (in contrapartida Caesar i-a eliberat mereu…). Antonius, a preluat rolul lui Labienus si a fost un excelent comandant (bine, nu genial 🙂 ). Octavian, alt exemplu. Mai putin general dar excelent om politic si a invatat lectia de la Caesar, alcatuindu-si echipe si promovind permanent oamenii de calitate. Poate cel mai bun exemplu de leadership e dat de modul in care Curio, un excelent tinar, a inteles sa fie loial celui care l-a promovat in ciuda pacatelor tineretii (datorii, femei, bautura…): pierzind catastrofal prin neatentie batalia impotriva regelui Juba si nereusind sa recucereasca Africa pentru Caesar a ales sa moara pe cimpul de lupta, spunindu-le celor din jur care il incurajau sa se retraga – Cum credeti ca mai pot sa ma arat in fata lui Caesar dupa ce i-am pierdut armata? Un alt exemplu de lider care e atit de constient de propria lui valoare si de necesitatea de a avea colaboratori si nu subordonati e Eisenhower. Era absolut constient ca nu este un geniu militar. De aceea a preferat sa se inconjoare de oameni de valoare. Geniul sau, mult subestimat pentru ca nu e spectaculos (dar perfect inteles de George Marshall – secretarul de stat american si cel cu faimosul plan, Churchill si Roosevelt), a fost in modul diplomatic in care a stiut sa conduca o armata multinationala, in care a inteles mai bine ca oricine implicarea politica in deciziile militare si modul in care sa isi aleaga colaboratorii. Seful sau de stat major era racnitor. El era cel care se impunea in fata celor care nu intelegeau diplomatia si tactul lui Eisenhower. Tot Eisenhower a fost cel care l-a retrogradat pe Patton, cel mai bun comandant de armata american, dupa iesirile violente din spitale dar tot el a fost cel care l-a repromovat si l-a folosit ca virf de lance al ofensivei de iesire din Normandia. El l-a folosit pe Montgomery in asaltul asupra Caenului si apoi a aprobat operatia Market Garden. Tot el a aprobat trecerea partiala a unei forte armate americane, separate de comanda din cauza ofensivei din Ardennes , sub comanda aceluiasi Montgomery, din necesitati militare si in ciuda unei opozitii crincene a politicienilor americani. Asa cum el insusi marturiseste cea mai grea decizie a fost cea prin care a hotarit debarcarea pe 6 iunie in Normandia, desi inainte si dupa era anuntata furtuna (impiedica atit trimiterea de intariri cit si sprijinul aerian) pentru ca era constient ca aminarea cu o luna, pentru urmatoarea maree, ar fi avut consecinte asupra moralului trupelor si ar fi crescut imens riscul ca nemtii sa afle locul debarcarii.  Unul din ofurile sale de comandant a fost lupta permanenta cu cei care credeau in privilegiile treselor asupra meritelor. Desi nu era un fan  al lui Stalin a respectat alianta cu rusii si a inteles foarte bine colaborarea astfel incit a discutat adesea direct cu Stalin.

Ca presedinte a promovat decolonizarea si lupta cu expansiunea comunista prin orice mijloace, fara insa a exclude intelegerea cu Moscova. Ar fi putut fi descris ca avind sabia intr-o mina si ramura de maslin in alta. A gresit de exemplu in criza Canalului Suez dar si-a recunoscut greseala. Daca Stalin si Hrusciov nu au reusit sa extinda comunismul in anii 50 acest lucru i se datoareaza exclusiv lui Eisenhower. Kennedy a mostenit aceasta politica si criza cubaneza a fost apogeul politicii lui Eisenhower. (apropo, cabinetul lui Eisenhower era format din vreo opt manageri de top corporatisti si un lider sindical – a fost denumit de presa – cabinetul celor 8 multimilionari si un instalator!).

Ei, cum e mai bine? Ce umbra este cu adevarat a unui lider?

 

Anunțuri

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s