Errare humanum est…


Încercare şi eroare…

De ce oare e atât de greu să recunoaştem că am greşit. Oare orgoliul se simte mai bine atunci când persistăm în eroare fără să facem nici un pas înapoi?

Nu cred. Cred că ce stă în spate e frica de a nu fi iertat de celălalt. Ai mai persista dacă ai fi sigur că celălalt te-ar auzi spunând „am greşit” şi ar răspunde: ” nu e nimic, ni se întâmplă tuturor. Suntem împreună şi asta contează în primul rând”? Numai că de obicei nu se întâmplă aşa. Începând cu „ţi-am spus eu” şi terminând cu „iar te scot din rahat”.

Pasul la eroare trebuie făcut de ambele părţi. Ambele trebuie să facă un pas şi să se întâlnească la mijloc. Dacă numai una face acest pas iar cealaltă susţine ca a avut dreptate…. Şi istoria e plină de asemenea greşeli…

E ca în teoria evoluţiei a lui Dawkins. Cea cu şoimii şi porumbeii (poate gasesc mailul şi îl bloghez). Cel care face primul pas oferă totul şi nu poate fi sigur de nimic. Celălalt sta în expectativa. Poate face şi el pasul. Sau poate nu. Dacă nu îl face atunci are orgoliul satisfăcut de a fi avut dreptate. De a fi superior. De a fi deasupra. De a fi pisică. De a fi şoim. Şi pentru că majoritatea oamenilor procedează astfel – refuză să accepte cu braţele deschise eroarea primului – atunci cel care greşeşte, indiferent dacă e conştient sau nu că a greşit, va persista în a susţine că are dreptate. Pentru că nu va mai face primul pas. Nu va fi obligat să rămână umilit dacă cel de al doilea nu va face şi el pasul.

Acum postura celui de al doilea e mult mai uşoară. Poate face el primul pas – „nu-i nimic, ai greşit, cu toţii o facem, eu te iubesc aşa cum eşti, imperfect”. Şi abia acum intervine orgoliul. Pentru ca trebuie să te abţii să dai replicile „ţi-am spus eu” şi altele. Trebuie doar să deschizi braţele şi să îl primeşti pe primul în ele… Atât. Iar pasul primului e să recunoască uşor „am greşit”. Fără reproşuri, fără nimic. Doar să treci mai departe… Împreună.

Dar oamenii sunt oameni și tentația de a fi deasupra, de a domina cuplul e mai puternică. Mult mai puternică. Atunci nimeni nu face primul pas, ca fiind o strategie mai bună în ansamblu decât să faci primul pas și să nu îl primești pe al doilea. Iar fraierii care fac primul pas, indiferent din ce postură, se trezesc mereu că nu vine al doilea pas… Dar atunci când se întâlnesc doi fraieri … Ce dragoste sublimă apare…  Pentru că au încredere unul în celălalt. Nu că nu vor greși, asta e imposibil, doar proștii sunt perfecți! Ci că, indiferent cum vor greși, vor găsi alinare și sprijin în celălalt… Poate de aceea e atât de rară… și atât de prețioasă! Aceea e iubire adevărata.

 

 

Anunțuri

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s