Povestea unei sute de lei. Vechi. Veche.


Hmmm, protagonistii sint in viata. Unii s-ar putea simti lezati. Asa ca am sa o fac ipotetica un pic. si fara nume… Desi tot cred ca se vor recunoaste personajele 
A fost odata, ca niciodata, pe vremea cind se tineau sedinte de partid si pionierii purtau cravata rosie cu tricolor…
Tocmai aparuse moda petrecerilor de ziua unuia sau altui la care se pun banii la comun, pentru un cadou mai consistent si pentru a nu primi cel sarbatorit jumatate din continutul aceluiasi raion de la Moldova…
Dar nici „un colectiv de tineri pionieri/utecisti” nu era la fel de unit pe cit pretindea propaganda de partid si de stat. Inevitabil se produceau diviziuni intre membri si apareau mici „secte”. Unele mai mici, altele mai mari. Tragedia se isca atunci cind un Romeo dintr-o gascutza cadea amorezat de o Julieta din alta gascutza. Ghinionul era ca fiecare jurase „credinta” propriei gasti si nu puteau sa „transgreseze” de la una la alta. Nu din cauza juramintului, ci din cauza faptului ca nu ar fi fost primit dincolo. Dincolo insemna petreceri, excursii….etc.
Ei si vine petrecerea de nastere a Julietei. Colegul meu, pe post de Romeo, era in culmea extazului. Fusese invitat desi erau inca inainte de scena balconului (ma rog, el spera sa o joace atunci). Evident subsemnatul nu fusese invitat. Nu ca as fi tinut sa fi fost, la momentul respectiv eram cu mari probleme amoroase iar Julieta personala nu ar fi fost acolo. Insa as fi fost util pe post de „observator federal” si „sprijin logistic”, mai ales ca exista si un alt pretendent la Julieta (cu mai mult succes, daca e sa fim corecti ).
Problema era ca bunul simt nu imi permitea sa apar neinvitat, Romeo nu putea sa intrebe asa ca am taiat nodul gordian cu o lovitura de maestru. Am luat o suta de lei (veche. Adica valoroasa la vremea respectiva!) si am depus-o pe banca colectoarelor de fonduri pentru cadou. Am savurat figura lor perplexa cind au vazut banii si mai ales cind le-am comunicat motivul – pentru ziua Julietei. Au dat in bilbiala, nestiind ce sa spuna, pentru ca stiau lista invitatilor si, devenise evident, numele meu nu era acolo 
Una din ele a inceput sa spuna ceva „dar… nu….” La care replica mea, cel putin in intentie (nu de alta, dar nu imi aduc aminte formularea exacta insa imi aduc aminte sensul exact) a fost antologica – dau formularea in franceza: C’est pour la femme de mon ami! Evident formularea de atunci a fost in romana si mai putin clara. Dar a fost perfect inteleasa – am auzit practic zgomotul facut de caderea celor doua maxilare!
Morala? Da, exista si o morala. Gestul a fost de grand seigneur… Costisitor, ce-i drept. Dar satisfactia a meritat acest pret. Si a contribuit un pic la „succesul” lui Romeo (ca nu i-a ajuns sa joace scena balconului e altceva – de unde sa stie el ca era figurant, menit sa il faca gelos pe adevaratul Romeo!!! – ma rog, ii sugerasem ipoteza asta dar era prea lulea ca sa o auda), garantind Julietei ca figurantul joaca cu suflet.
De ce imi aduc si acum aminte? Pentru ca a fost un gest menit sa demaste ipocrizia, lipsa de fair play si incapacitatea de a admite ca da, sintem separati. Si diferiti. Si a fost una din cele mai bine cheltuite sute de lei!
Uneori trebuie sa iei pozitie. oricit te-ar costa. Merita!
Anunțuri

Dacă ai ceva de spus, comentează!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s